Modificările topografice ale abomasului
În ultima parte a gestaţiei (ultimele săptămâni antepartum – primele 6
săptămâni postpartum), uterul gestant ocupă partea ventrală a abdomenului
aflându-se poziţionat sub faţa ventrală a rumenului, acesta neatingând peretele
ventral al cavităţii abdominale. În
această perioadă abomasul se află poziţionat în partea cranială abdominală spre
stânga. În momentul parturiţiei, abomasul se află poziţionat într-o poziţie
înaltă pe partea stângă după expulsia
fătului acesta coborând; imediat după
parturiţie abomasul fiind mult îndepărtat de linia mediană. Poziţia abomasului se modifică în timpul zilei - ritm
circadian, furajarea şi rumegarea putând
influenţa poziţia acestuia. Postpartum s-a mai detectat existenţa unei
zone piriforme (zona fundică a abomasului) aflată spre partea stângă a abdomenului, acest
„buzunar” crescând mult în momentul distensiei abomazului. În această
poziţie, pătrunderea lichidului ruminal
cu un pH şi o presiune osmotică modificată, determină o deplasare extremă spre stânga a abomasului – deplasarea
spre stânga a abomasului (LDA). Aceasta este una din explicaţiile creşterii
incidenţei acestei modificări topografice în preajma fătării.
Modificările topografice ale abomasului pot fi de trei tipuri: 1.
Deplasarea stângă a abomasului; 2. Deplasarea dreaptă a abomasului; şi 3.
Deplasarea dreaptă asociată cu volvulus.
Deplasarea stângă a abomasului
Cauzele deplasărilor abomasului sunt multiple, riscul mare fiind în
ultimele 2 săptămâni antepartum şi primele 2 - 4 săptămâni postpartum.
Etiologia exactă a deplasării abomasului este necunoscută, fiind incriminaţi
mai mulţi factori:
1. Scăderea apetitului prepartum şi creşterea acestuia postpartum, la care
se adaugă o hrănire inadecvată. Acest fapt determină (alături de alte afecţiuni
care pot apare consecutiv fătării) o acumulare crescută de gaze la nivelul
rumenului şi cheagului cu reducerea consecutivă a motilităţii acestora (333).
În privinţa furajării, creşterea concentratelor înaintea fătării cu reducerea
fibroaselor şi prezenţa fibroaselor crude (faza de lapte) sub 17% sunt factori
importanţi în declanşarea bolii.
2. Stază gastrointestinală cauzată de boli metabolice sau infecţioase:
hipocalcemia, cetoza, retenţii placentare, metrite, mastite, diverse
indigestii. Aceste afecţiuni au o importanţă deosebită imediat postpartum,
deoarece alături de staza gastrointetsinală cu sau fără endotexiemie, permite
staza la nivelul cheagului cu acumulare de gaze.
3. Reducerea mişcării şi a
păşunatului, respectiv hrănirea
la grajd. În acest sens, Radostits Ot. şi col., 2007 demonstrează incidenţa crescută a deplasării
stângi a abomasului în SUA şi Marea Britanie, unde vacile sunt crescute
intensiv (fără păşunat) spre deosebire de Australia şi Noua Zeelandă unde
animalele fiind crescute aproape tot timpul anului pe păşune, boala este
necunoscută.
Cu toate că efectul mişcării asupra incidenţei deplasării cheagului nu a
fost studiată s-a observat o incidenţă crescută a acestei afecţiuni în lunile
de iarnă (ianuarie – martie), fapt ce vine să motiveze importanţa mişcării.
4. Predispoziţii genetice (117, 278). S-a observat o incidenţă crescută a
deplasării cheagului la rasele: Holstein – Friză, Jersey şi Guermsey, precum şi
o incidenţă mică la rasa Brună.
5. Fătări gemelare (120).
6. Studii recente prezintă o posibilă distonie neurovegetativă în
interiorul pereţilor abomasului (creşterea
sintezei de oxid nitric
neuronal şi scăderea sensibilităţii la
acetilcolină). În plus, s-au observat
diferenţe între rase în ceea ce priveşte nivelul substanţelor
neurotransmiţătoare şi a peptidelor intestinale vasoactive. Spre exemplu, la
rasa Holstein, nivelul substanţelor
neurotransmiţătoare este semnificativ mai scăzut decât la alte rase (ex. German
Fleckvieh), la care peptidele vasoactive intestinale sunt semnificativ
crescute. Acest fapt ar explica şi
predispoziţiile de rasă la declanşarea
deplasărilor abomasului. (120).
7. Deplasarea abomasului are loc la vacile cu vârsta de peste 6 luni, la
viţeii de 4 - 8 săptămâni fiind citate cazuri în care deplasarea abomasului a
avut loc consecutiv ulcerelor perforate şi peritonitei (inclusiv cu perforări
ale peretelui abdominal).
Patogeneză. Fiziologic abomasul ocupă porţiunea ventrală a abdomenului în
dreptul liniei mediane, cu pilorul orientat spre partea dreaptă a corpului. În
timpul sarcinii, uterul gestant împinge mult înainte rumenul, diminuându-i
semnificativ capacitatea (cu cca. 1/3).
Consecutiv, abomasul este împins înainte şi uşor spre stânga, pilorul
fiind orientat către dreapta. Imediat după fătare, uterul se retrage caudal
către pelvis, permiţând ca abomasul să revină în poziţie normală.
În cazul deplasării stângi a abomasului, pilorul se află complet sub rumen
către partea stângă a abdomenului. Umplerea relativ scăzută a rumenului la care
se adaugă atonia abomasului permite deplasarea acestuia pe partea stângă a
abdomenului. La aceasta se adaugă şi scăderea calcemiei din preajma
fătării, hipocalcemie care agravează
atonia abomasului.
Atonia abomasului alături de hrănirea exclusivă cu concentrate (sau furaje
mărunţite) determină fermentarea conţinutului cheagului cu distensia gazoasă
consecutivă, fapt ce agravează deplasarea spre stânga a abomasului (cheag).
Iniţial se află pe partea stângă doar zona fundică şi marea curbură,
urmată şi de pilor şi duoden. De
asemenea, într-un grad variabil, se pot deplasa spre stânga şi ficatul, omasul
(foiosul) şi reţeua. Deplasarea omasului determină rupturi ale ligamentului de
fixare (marele şi micul epipoon). În cazuri rare, deplasarea se rezolvă
spontan, situaţie în care cheagul este numit drept „flotant”. O altă situaţie constă din
deplasarea cranială între reţea şi diafragm (333).
Deşi există atonie, secreţia acidului clorhidric persistă, dar acesta nu
poate fi pasat către duoden. În
consecinţă apare o alcaloză metabolică moderată cu hipocloremie şi
hipocalcemie. Consecutiv apare cetoza (cetoză secundară) care la vacile
îngrăşate se poate complica şi cu sindromul ficatului gras. Nu există
endotoxiemie secundară (341).
Tabloul clinic. Vacile cu deplasarea cheagului prezintă o scăderea
semnificativă a apetitului pentru concentrate şi reducerea de până la 30 - 50% a producţiei de
lapte. La anamneză proprietarii
menţionează „nu mănâncă şi nu mai are lapte”.
Animalele prezintă abatere, iar fecalele sunt în cantităţi reduse uneori
sub formă diareică (45, 274, 333). În plus, pacientul poate manifesta o
colică uşoară.
Semnele generale sunt: deshidratare medie cu temperatura, pulsul şi
frecvenţa respiratorie la limita inferioară a valorilor normale. Contracţiile
ruminale sunt prezente dar cu intensitate moderată – slabă, de multe ori greu
auzibil.
Durerea consecutivă peritonitei localizate (v. complicaţiile) poate
determina o contracţie abdominală locală,
gemete şi cifozare animalului la palpaţia zonei. În cazul peritonitei
apare febra.
La examinarea abdomenului stâng se
observă nivelarea flancului cu arcuirea
zonei din dreptul rebordului costal superior (în faţa golului flancului)
– coastele 9 - 12. Acest fapt se observă mai bine la inspecţia dinapoi a
animalului.
Percuţia combinată cu ascultaţia de-a lungul unei drepte ce uneşte cotul cu
unghiul extern al iliumului, decelează un sunet timpanic cu timbru metalic, sub
peretele costal, onomatopeic fiind
reprezentat de cuvântul „ping”. Aria de proiecţie a zgomotului „ping” are o
formă aproape eliptică orientată cranio-caudal şi ventro-dorsal plasată între treimea mijlocie şi cea
superioară a coastelor 9 - 12. În unele situaţii zona se poate
alungi până la coastele 8 şi 13.
Aria
cu rezonanţă timpanică care orientează diagnosticul
în
deplasarea stângă a cheagului
Palpaţia profundă a abdomenului cu sucusiuni permite identificarea unui spaţiu liber între peretele abdominal şi
cel al rumenului. Asocierea acestui semn cu sonul ping la percuţie, permite
stabilirea diagnosticului de deplasare stângă a abomasului.
La examenul transrectal se poate identifica un spaţiu între peretele
abdominal stâng şi sacul dorsal al rumenului, acesta fiind deviat spre planul
sagital al abdomenului.
Alte localizări ale cheagului în deplasările spre stânga pot fi: localizare
caudală (sub golul flancului, spre
intrarea pelvisului); dorsal faţă de rumen, în cazul animalelor cu rumenul
golit sau cu colaps ruminal; pe partea
stângă ventral; cranial şi dorsal faţă de reţea; între reţea şi diafragm. (117).
Diagnosticul poate fi confirmat în ultimul timp şi de examenul ecografic,
acesta vizualizând cheagul între
peretele abdominal şi rumen; cu ingesta ventral şi cantitate de gaze dorsal. Ocazional se pot
vizualiza faldurile cheagului la nivelul ingestei (64).
Complicaţii: în unele cazuri pot avea loc ulceraţii la nivelul abomasului,
cu perforare şi peritonită localizată. Alte complicaţii sunt: cetoza secundară
cu sindromul ficatului gras; fibrilaţie atrială paroxistică, considerându-se a
fi urmarea alcalozei metabolice. După remediarea chirurgicală, aritmia dispare
(333).
Diagnosticul de laborator. Hemograma nu este modificată, doar dacă nu
coexistă şi alte afecţiuni generale. Nivelul AST şi betahidroxibutiratul sunt crescute: AST = 100 – 180 U/L şi beta-
hidroxibutirat = 1000 – 16000 μmol/L. Creşterea lor în perioada următoare
fătării sunt sugestive pentru diagnosticul deplasării cheagului.
Alte teste utile constă din determinările corpilor cetonici din lapte şi
urină.
Diagnosticul clinic caracteristic
(sonul de „ping” pe aria de proiecţie)
alături de perioada apariţiei (în preajma fătării) orientează
diagnosticul. Puncţia la nivelul
spaţiului intercostal 10 – 11 în treimea mijlocie, oferă un lichid acid
(pH 2) fără protozoare (lichidul ruminal are un pH cuprins între 6 şi 7 şi prezintă
protozoare). Datorită faptului că sunt situaţii în care abomasul nu prezintă
lichid intracavitar, o puncţie albă nu exclude diagnosticul (333).
Pneumoperitoneul poate oferi zgomote timpanice, dar spre deosebire de
deplasarea stângă, sonul este pe ambele părţi. În cazul, pneumoperitoneului
localizat, zona de percuţie nu are aspect eliptic ci rectangular. În plus,
pneumoperitoneul fiind urmarea unei peritonite cu germeni anaerobi, apare febra
şi toxiemia (274).
Diagnosticul morfopatologic. La examenul necropsic se observă deshidratare,
slăbire, dilataţia şi deplasarea cheagului, acesta din urmă fiind plin cu o
cantitate mare de gaze şi lichide. În unele situaţii pot apărea aderenţe între
abomasum şi formaţiunile adiacente, caz în care se poate depista şi
ulceraţiile perforante.
Secundar se pot observa distrofii hepatice ca o complicaţie a deplasării
cheagului, bineînţeles dacă nu s-a remediat chirurgical în timp util.
Diagnosticul diferenţial. Indigestia simplă este caracterizată prin semne
vitale normale, inapetenţă – anorexie, schimbarea furajării în istoric,
reducerea producţiei de lapte, umplerea relativă a rumenului cu reducerea
frecvenţei şi a intensităţii contracţiilor, absenţa sonorităţii de tip „ping”
pe zona caracteristică, şi revenirea spontană în decurs de 24 de ore.
Cetoza primară se manifestă prin inapetenţă, reducerea producţiei de lapte,
cetonurie intensă, semnele vitale sunt normale,
rumenul este umplut, frecvenţa este redusă dar intensitatea
contracţiilor este mare. Spre deosebire de deplasarea cheagului spre stânga,
fecalele sunt în cantitate normală, iar
starea clinică răspunde la terapia cu glucoză şi propilenglicol în 12 – 24 ore.
Indigestia vagală (Hoflund) apare cu deformare abdominală specifică
(lateral stânga şi dreapta ventral) şi se manifestă cu mult timp înaintea
fătării. Deshidratarea este prezentă.
Reticuloperitonita traumatică se manifestă cu parezie ruminală, febră
medie, gemete la palparea profundă în dreptul apendicelui xifoidian. În forma
subacută sau cronică, gemetele şi durerea
pot lipsi, temperatura şi leucograma putând fi normale (spre deosebire
de forma acută în care există neutrofilie). Aceste forme clinice care evoluează
cu atonie ruminală pot crea confuzii cu deplasarea stângă a cheagului, cu toate
că la percuţie, sonul nu este aşa de ascuţit-metalic ca în cazul „ping”-ului
din deplasarea cheagului. În reticuloperitonita cronică onomatopeic se poate asemăna cu „pungs” (333).
Diferenţierea acestor două afecţiuni (reticuloperitonita cronic vs. Deplasarea
stângă a cheagului) se poate face prin laparatomie exploratorie, ecografie sau
laparoscopie.
Sindromul vacii grase, în momentul parturiţiei se manifestă prin condiţie
corporală foarte bună, inapetenţă-anorexie, cetonurie, parezia – atonia ruminoreticulară, dar nu
apare semnul „ping” pe aria caracteristică (333).
Profilaxia constă din administrarea de fibroase intacte în ultima partea a
gestaţiei şi perioada imediat următoare a fătării precum şi efectuarea mişcării
zilnice. Totodată se tratează infecţiile specifice: metrite, retenţiile
placentare, mamitele etc.
Profilactic se mai recomandă administrarea de capsule cu monensin pentru a
se preveni acumularea în exces a
acizilor graşi volatili, monensinul având şi rolul de a preveni
instalarea cetozei subclinice. Administrarea de monensin începe cu 3 săptămâni
înaintea fătării (333).
Tratamentul este chirurgical şi fiind prezentat la chirurgie, vom spune
doar că abomasul se va fixa atât prin
laparatomie în flancul stâng cât şi prin flancul drept. Fixarea abomasului în
poziţie normală se face fie prin omento
– sau abomasopexie (83; 298). În ultimul timp a început s-a descris şi la bovine abomasopexie,
respectiv omentopexie prin tehnică laparoscopică (344).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu