Deplasarea dreaptă a abomasului

Bolile  abomasului

Etiologia deplasării drepte a abomasului este necunoscută, incriminându-se aceleaşi cauze ca şi în cazul deplasării stângi. Cauza majoră o constituie atonia abomasului, aceasta fiind urmată de dilataţie şi deplasare. Deplasarea dreaptă poate fi urmată de volvusul abomasului. Cauza atoniei abomasului o constituie distensia gazoasă consecutiv furajării excesive cu cereale; acestea determină o acumulare excesivă de gaze şi acizi graşi volatili.

Deplasarea dreaptă a abomasului poate  apărea în primele 3 - 6 săptămâni postpartum, fiind diagnosticată mai ales în fermele de creştere intensivă (333). În ceea ce priveşte vârsta la care se diagnostichează deplasarea abomasului spre dreapta, aceasta variază între 1 lună şi 6 ani, cu media la 10 luni în cazul raselor pentru carne şi începând de la câteva săptămâni de viaţă la animalele  crecute pentru lapte.

În ceea ce privesc factorii ocazionali, sunt descrişi: consumul de pământ sau nisip,  asocierea cu indigestia vagală (Hoflund); incidenţa  volvusului creşte cu vârsta, fiind maximă la vârsta de 4 - 7 ani. Vacile de lapte sunt mult mai predispuse decât cele crescute pentru carne, 28 % dintre cazuri apărând în primele 2 săptămâni postpartum şi 52 % în prima lună după naştere (333).

Direcţia deplasării abomasului depinde de timpul scurs de la fătare deoarece, imediat după naştere, volumul rumenului fiind redus, abomasul se deplasează spre stânga, pe sub rumen. Trecând timpul, cca. 1 lună, volumul rumenului revine la normal, iar abomasul se deplasează normal spre dreapta.

Patogeneza. Iniţial apare atonia abomasului. În această fază, se acumulează lichide şi gaze intracavitar, determinând treptat dilataţia viscerală. Această a doua fază, de dilataţie, durează câteva zile  şi constă în acumularea continuă de acid clorhidric şi de  clorură de sodiu şi potasiu intracavitar. Drept urmare apare deshidratarea şi alcaloza metabolică. Aceste modificări determină obstrucţie funcţională  la nivelul intestinului subţire cranial.

Concomitent apare o creştere a presiunii intracavitare, aceasta fiind cu atât mai mare cu cât are loc şi torsiunea abomasului. Acidoza intracavitară, creşterea presiunii şi compresiunile de la nivelul vascularizaţiei abomasului (ischemie) determină  leziuni la nivelul mucoasei: ulcere şi perforaţii.

Deshidratarea consecutivă acumulării de lichide intracavitar (până la 35 de litri la o vacă de 450 kg) este urmată de hemoconcentraţie şi dezechilibre electrolitice şi acidobazice. În prima fază, fără complicaţii topografice, perfuzarea de lichide, ameliorează starea generală – fază reversibilă.  În cazurile complicate (deplasare şi torsiune), deshidratarea devine gravă, hemoconcentraţia severă, acestea fiind urmate şi de alcaloză metabolică.  Hipovolemia, compresiunea pe vena cavă caudală şi stimularea nervoasă simpatică  are drept  rezultat inducerea tahicardiei. Tahicardia alături de deshidratarea gravă constituie un prognostic grav în cazul  tratamentului chirurgical. În formele severe şi prelungite, alcaloza metabolică este urmată de acidoză metabolică, instituindu-se astfel şocul. În unele cazuri, apare o acidurie paroxistică (există alcaloză metabolică), urmată de o depleţie severă de potasiu şi metaboliţi acizi.

Presiunea prelungită pe trunchiul vagului ventral precum şi compresiunea asupra vasculaturii  pot imprima un prognostic sever chiar şi la animalele la care s-a efectuat tratamentul chirurgical, indigestia vagală fiind un sindrom care urmează frecvent deplasării şi torsiunii cheagului.

Alţi factori care pot determina deplasarea cheagului spre dreapta  sunt exerciţiile violente şi transporturile stresante.

Clinic, deplasarea dreaptă a cheagului evoluează în două faze: 1. Faza dilataţiei şi deplasării spre dreapta; şi 2. Torsiunea cheagului.

Deplasarea cheagului spre dreapta poate apărea în primele săptămâni postpartum, manifestându-se cu inapetenţă şi scăderea producţiei de lapte. În cazul dilataţiei abomasului apare anorexia.  Fecalele sunt în cantitate redusă . Animalele sunt abătute şi deshidratate cu toate că  consumul de apă este prezent. Mucoasele sunt în generale pale şi mate. Temperatura este în limite normale, frecvenţa cardiacă poate varia de la normal până la tahicardie (cca. 100/min), iar  frecvenţa respiratorie este în limite normale.

La examinarea rumenului se constată atonie şi un conţinut păstos (la palpare). Distensia abomasului se poate percepe înapoia ultimei coaste şi sub nivelul arcului costal – prin palparea profundă se constată existenţa unui viscer în extensie. Efectuarea unor palpări cu sucusiuni în treimea mijlocie în spatele rebordului costal (palparea combinându-se cu ascultaţia), poate  releva un zgomot de  „bălăceală”.

În cele mai multe cazuri, dilataţia continuă timp de  3 - 4 zile, acest fapt imprimând o  dilataţie vizibilă   la nivelul peretelui abdominal drept; la ETR abomasul dilatat poate fi  uşor palpat, acesta umplând cadranul drept inferior al abdomenului. La palpaţia transrectală a abomasului se percepe organul aflat sub tensiune şi plin de lichid.

Percuţia  combinată cu ascultaţia la nivelul treimii mijlocii  a abdomenului determină apariţia unui zgomot caracteristic de „ping”.

Locul de proiecţia a abomasului în deplasarea  spre dreapta

După câteva zile de la debutul dilataţiei cheagului se remarcă o înrăutăţire evidentă a stării generale alături de tahicardie (100 – 120/min) şi  tahipnee. Datorită durerii abdominale animalul este cifozat şi îşi loveşte abdomenul de diverse obiecte.  Deformarea abdominală dreaptă este evidentă pacientul nepărăsind decubitul şi gemând. În acest stadiu examinarea transrectală este foarte importantă; dacă în faza de dilataţie, abomasul poate fi examinat cu vârful degetelor, în această fază cheagul dilatat şi torsionat se palpează în tot cadranul drept inferior (la rasele mari, examenul transrectal este foarte dificil, datorită lungimii abdomenului)(333). Puncţia abdomenului exprimă o cantitate crescută  de lichid hemoragic cu pH-ul în jurul valorilor de 2 - 4.

Fecalele sunt uscate, în cantitate redusă, moi (a nu se confunda cu diareea) şi de culoare închisă. Radostits Ot., 2007 precizează că animalele cu deplasarea dreaptă a cheagului refuză să mai părăsească decubitul în primele 24 de ore de la  apariţia volvulusului.

Şocul este urmat de moartea pacientului în decurs de 2 - 4 zile. Ruptura abomasului determină moartea subită a  pacientului.

La examenul de laborator se constată: hemoconcentraţie, alcaloză, hipocloremie şi hipokalemie.

Diagnosticul necropsic relevă abomasul dilatat, plin cu gaz şi lichide. În cazul torsiunii cheagului pereţii sunt edemaţiaţi, hemoragici şi cu zone necrotice.

Diagnosticul se bazează pe: 1. prezenţa sonului de ping la nivelul zonei specifice (retrocostal, în treimea mijlocie); 2. datele oferite de examenul transrectal; 3. anamneza şi semnele clinice (333).

Diagnosticul diferenţial se face faţă de traumatismele abomasului asociate cu sindromul de indigestie vagală (Hoflund). Traumatismele abomasului se caracterizează prin dilataţia acestuia cu împâstarea conţinutului (ETR). Spre deosebire de deplasarea dreaptă a abomasului în acest caz, cheagul se află pe podeaua cavităţii abdominale şi nu deplasat în sus. Sonul de ping nu este prezent, iar laparatomia confirmă diagnosticul.

Ulceraţii subacute ale abomasului cu dilataţie moderată la vacile care au fătat recent se manifestă oarecum identic cu deplasarea dreaptă a cheagului. Prezenţa melenei  orientează diagnosticul către ulcerele abomasului, dar aceste ulcere pot constitui şi complicaţii secundare ale deplasării drepte a abomasului.

Torsiunea cecumului  evoluează cu deformare abdominală dreaptă dar sonul timpanic la ascultaţie/palpaţie orientează diagnosticul. La examenul transrectal, în cazul torsiunii cecale, se remarcă prezenţa unei formaţiuni cilindrice (lungime de 60 – 80 cm şi diametrul de 10 – 20 cm)), mobilă şi prezenţa fundului de sac cecal.

Hidropizia fetală evoluează cu deformare abdominală bilaterală, la nivelul abdomenului inferior. La ETR se palpează uterul gestant.

A. Hidropizia învelitorilor fetale; B. Dilataţia/Torsiunea pe dreapta a abomasului;

C. Pneumoperitoneu

Reticuloperitonita cronică sau subacută  seamănă cu dilataţia abomasului, dar în acest caz animalul este slăbit, emaciat şi prezintă gemete la palpaţia profundă; fecalele sunt dure şi uscate. Confirmarea se face prin laparatomie şi examinarea lichidului de puncţie.

Volvusul abomasului trebuie diferenţiat de obstrucţia intestinală şi de peritonita acută difuză.

Obstrucţia intestinală are un debut brusc şi evoluează cu anorexie, durere abdominală, fecale reduse cantitativ  şi hemoragice. Diagnosticul se stabileşte pe baza examenului transrectal.

Peritonita acută difuză este urmarea  peritonitei localizate şi este foarte greu de diferenţiat de volvusul acut, mai ales în cazul animalelor care au născut recent. Peritonita acută evoluează cu toxiemie severă, tahicardie, deshidratare, distensie abdominală, gemete, abatere, decubit şi moartea care survine rapid. Puncţia abdominală ajută diagnosticul.

Sonul de ping la nivelul peretelui abdominal drept  nu este un semn patognomonic deplasării şi dilataţiei drepte a abomasului:

1.            În dilataţia şi deplasarea dreaptă a abomasului, sonul de ping se percepe la nivelul joncţiunii condrocostale drepte, în dreptul coastei a XII. Rareori, în această afecţiune, „ping” – ul se percepe în fosa paralombară dreaptă.

2.            În cazul torsiunii abomasului, zona pe care se percepe sonul de ping devine mult mai largă, întinzându-se atât cranial cât şi caudal faţă de coasta a XII-a. Deseori, sonul de ping se poate percepe şi la nivelul întregii fose paralombare. Ventral, zona poate fi circulară, dar în cazul acumulării de lichid peritoneal, marginea ventrală devine orizontală.

3.            Dilataţia cecumului se caracterizează prin prezenţa  sonului „ping” în fosa paralombară, cranial ocupând unul sau două spaţii intercostale. Colonul ascendent este şi el adesea implicat în torsiunea cecumului, faptul determinând o mărire considerabilă a ariei de percuţie, până la nivelul spaţiului intercostal XIII-XII.

4.            Obstrucţia intestinală se manifestă cu zone multiple şi de dimensiuni mici manifestate prin son de „ping”, dar intensitatea acestui son variază de la o zonă la alta.

5.            Dilataţia colonului descendent şi a rectului se manifestă cu son de ping, dar zona de percuţie este poziţionată la nivelul abdomenului caudal, sub zona proceselor costale. Diagnosticul se completează prin examen transrectal.

6.            Penumoperitoneul se manifestă prin son de ping pe o arie foarte mare dar nu numai la nivelul peretelui abdominal drept ci şi la cel stâng.

Prognosticul este rezervat spre grav. În cazul  scăderii temperaturii şi apariţia tahicardiei, prognosticul devine  grav.

Tratamentul. În cazul dilataţiei abomasului fără deplasarea acestuia, se administrează borogluconat de calciu (25% - 500 ml intravenos), calciu ameliorând contractilitatea musculaturii viscerale (în cazul de faţă). Vacilor cu dilataţia abomasului li se administrează fân de bună calitate fără concentrate pe o perioadă de 3 - 5 zile, animalele fiind monitorizate în tot acest timp. În 2 - 3 zile, sonul de ping diminuează şi dispare, nefiind necesară intervenţia chirurgicală.

În cazurile de gravitate medie, cu hemoconcentraţie şi alcaloză, se recomandă administrarea de lichide şi electroliţi parenteral (KCl 108 gr.; NH₄Cl 80 gr.; H₂O 20 litri. Rata de administrare este de 20 de litri/4 ore/ 450 kg greutate corporală - intravenos ) şi oral (50 - 100 gr. clorură de sodiu amestecat cu 50 gr. clorură de potasiu şi clorură de amoniu 50 - 100 gr. Tratamentul oral cu clorură de potasiu (50 gr.) poate fi continuat zilnic până în momentul când animalului îi revine pofta de mâncare (333). Buchanan M. şi col., recomandă administrarea de scobutil şi algocalmin, obţinând remedierea  în 77% din cazuri. (dozele pot fi: algocalmin (dipzrone, metamizol): 20mg/kg (50 mg/kg – 333.); scobutil 0,2 mg/kg. Atenţie ! În unele ţări, algocalminul face parte din medicamentele interzise). Unii autori mai recomandă administrarea de cafea în apă încălzită, în doză de 250 – 500 mg (Poenaru I., 1923; Divers Th.J. şi Peek S.F., 2008).

Alte încercări de remediere constau din rotirea animalului (ca în cazul torsiunii uterine), în momentul rotirii în fiecare fază, animalul fiind ţinut timp de 2 - 5 minute (117).

Eliminarea gazelor din abomasum (atonie, dilataţie şi tensiune gazoasă) se realizează prin plasarea animalului în decubit dorsal şi puncţionarea abdomenului cu un ac gros în punctul de maximă tensiune, între ombilic şi xifoid (333). După puncţionare se începe reechilibrarea hidroelectrolitică apoi se realizează laparatomia pentru diagnostic şi remediere.  Laparatomia se face în flancul drept, abomasopexia realizându-se la nivelul  zonei paramediane drepte.