4. Reticulita - Reticuloperitonita Traumatică

Bolile  prestomacelor

Reticuloperitonita traumatică  este o indigestie reticulară consecutivă perforării complete a peretelui acesteia de către corpi străini ascuţiţi, însoţită de o contaminare bacteriană masivă la nivelul seroasei peritoneale.

În funcţie de tipul corpului străin şi de particularităţile fiziologice (gestaţie), procesul inflamator poate afecta doar peretele reţelei sau şi zonele învecinate: peritoneu, splină, ficat, diafragmă, cord sau pulmon. În aceste ultime situaţii, starea generală se depreciază, animalul fiind compromis din punct de vedere economic.

Etiopatogeneză. Factorul major de risc în apariţia bolii îl constituie „capacitatea” rumegătoarelor mari de a degluti corpi străini, de obicei metalici. Un aspect aparte  îl constituie şi „mentalitatea” oamenilor de a păstra orice obiect metalic (cuie, sârme ş.a.) cu gândul „că o să trebuiască cândva”. Aceşti corpi străini ajung în furaje, de unde sunt deglutiţi de animale.

Reticulita traumatică se întâlneşte mai frecvent la bovine şi mult mai puţin la ovine sau bubaline. În ceea ce priveşte specia, s-a observat faptul că incidenţa este mult mai mare la vacile de lapte decât la cele de carne. În privinţa vârstei, 93% dintre cazuri au peste 2 ani (Rebhurn W.C., 1995 – cit. de Cavedo Andrea M. şi Tarpley H.L., 2004)

Un alt aspect este faptul că la bovine, corpii străini nu se opresc la nivelul buco-esofagian şi ajung în rumen unde pot exista liber, reprezentând aşa zişii „corpi străini inactivi”.

Odată ajunşi în reţea, datorită atât orificiului reticulo-omazal ridicat faţă de podeaua reţelei cât şi a anatomiei specifice a mucoasei la acest nivel, corpii metalici ascuţiţi penetrează mucoasa, devenind „corpi străini activi” (274). Durerea locală produsă de iritarea/penetrarea peretelui reţelei va determina o reducere a contractilităţii cu instalarea pareziei. Durerea va acţiona reflex şi asupra altor organe, determinând manifestările clinice specifice (abatere, cifoză, etc.).

Localizarea la acest nivel va determina o inflamaţie locală de cele mai multe ori nesesizată clinic. Odată cu creşterea uterului gestant, a contracţiilor consecutive parturiţiei şi a contracţiei reţelei, aceşti corpi metalici perforează peretele reţelei producând peritonită localizată. În situaţia când corpul străin părăseşte peretele reţelei, acesta migrează cranial, perforând ficatul, diafragma şi trecând prin pulmon se opreşte la nivelul pericardului, rezultând pericardita traumatică.  În cazul corpilor străini cu un capăt curbat, acesta rămâne „agăţat” la reţea şi determină leziuni traumatice şi infecţioase la nivelul organelor învecinate (ficat, splină).

Infecţiile realizate de către germeni anaerobi, determină abcese pe traiectul de migrare a corpilor străini: peritonita purulentă, pio-pneumo-pericard, abcese pulmonare şi frecvent, abcese hepatice (reticulită-abces hepatic).

 Tabloul clinic se instalează în primele 24 de ore de la penetrarea peretelui reticular  şi constă din: alterarea stării generale, scăderea bruscă a producţiei de lapte (75 - 80% ) (274, 428), refuzul deplasării şi cifozarea animalelor. Dacă nu apar complicaţii, starea generală se  ameliorează în 3 - 5 zile - revenirea stării generale cu dispariţia durerii şi  revenirea la normal a producţiei de lapte. Agravarea stării generale denotă apariţia complicaţiilor la nivelul  altor organe.

Semnele clinice. În funcţie de particularităţile individuale şi complicaţiile deyvoltate, tabloul clinic evoluează sub două forme: acută şi cronică.

Forma acută. Reticulita simplă acută se manifestă cu simptomatologie ştearsă: parezia prestomacelor, disorexie, tuse rară, reducerea moderată a producţiei de lapte. Probele de exacerbare a durerii pot fi negative (nu exprimă durerea).

Reticuloperitonita localizată debutează brusc, de cele mai multe ori sub influenţa fătării. Semnele clinice sunt: anorexie, hipodipsie/adipsie, lipsa rumegării, scăderea bruscă a producţiei de lapte, deshidratare şi slăbire.

Durerea (tabelul 3) se manifestă prin atitudine rigidă, animalul este cifozat,  cu capul întins „pe gât” iar abdomenul este contractat. Animalele refuză deplasarea. La  nivelul muşchilor anconaţi apar tremurături, iar coatele sunt îndepărtate de corp. În momentul defecării şi urinării faciesul animalului devine „îngrijorat” exprimând durere intensă. Gemetele (tabelul 4) pot apărea după consumul hranei sau apei. Acestea pot fi provocate de probele de exacerbarea durerii (presiunea cu pumnul pe aria de proiecţie a reţelei, proba bastonului, proba Falke, a lui Kalchschmidt, proba planului înclinat, plierea pielii de la nivelul greabănului etc.).

Tabelul 3

Interpretarea durerii (D.) abdominale

- după Ghergariu S., 1994 -

Localizarea durerii	Semnificaţia
D. generalizată, difuză pe tot abdomenul	Peritonită generalizată
D. pe aria cardiacă  sau în jurul apendicelui xifoid	Pericardita traumatică
D. între apendicele xifoid şi ombilic	R.P.T.
D. în arcul costal drept şi/sau a regiunii abdominale drepte	Gastropatii
D. în hipocondrul drept	Hepatopatii
D. în regiunea mijlocie şi inferioară a toracelui	Pleurite sau pneumonii
D. în hipocondrul stâng	Splenită

R.P.T. – reticuloperitonita traumatică

Tabelul 4

Cauzele geamătului la bovine

- după Blood şi Radostits, 1989 – cit. Ghergariu S., 1994 -

Geamăt  expirator
Pulmonar sau toracic	Pneumotorax, pneumonie traumatică sau de altă natură, infarct pulmonar, pericardită traumatică, pleurită, pneumonii alergice
Geamăt asociat sau nu cu expiraţia
Abdominal	Peritonită	Acută localizată sau difuză, conică
	Distensie organe sau viscere	Indigestie ruminală gazoasă acută, Distensia abomasului, a foiosului Hepatomegalie Ileus intestinal
	Genito-urinare	Vulvovaginite, urolitiază, pielonefrită
Altele	Mastite acute, pododermatite.

Proba Falke constă din plasarea animalului cu trenul posterior mai sus decât cel anterior. Ulterior capul se ridică şi limba se trage într-o parte. În timp ce un ajutor ciupeşte zona grebănului, examinatorul ascultă la nivelul nărilor. Dacă în momentul ciupirii grebănului animalul geme, atunci proba este pozitivă.

Proba Kalchschmidt se bazează pe acelaşi principiu ca mai sus, ciupirea făcându-se în aceeaşi zonă (vertebra VIII. toracală). Dacă reflectivitatea dureroasă se manifestă în zona mică a lui Kalchschmidt (A.), atunci durerea este de la alte viscere sau există o reticulită cronică; zona medie (B.) a lui Kalchschmidt, corespunde unor leziuni organice profunde, iar  zona C. sau marea zonă a lui Kalchschmidt pledează pentru reticulita traumatică acută (după V.V. Popa,  1993).

În forma acută, parezia prestomacelor este evidentă, fecalele conţinând multe fibroase nedigerate. Modificările generale constau din: injectarea mucoaselor, accelerarea pulsului şi a respiraţiei. Hipertermia este inconstantă.

Generalizarea peritonitei se manifestă prin agravarea stării generale, atonia prestomacelor şi evoluţia rapidă spre comă şi şoc.

Figura 11

Zonele de difuzie ale durerii – Kalchschmidt (după I. Adameşteanu şi col., 1966) (explicaţia în text)

Forma cronică se manifestă prin slăbire, hipogalaxie, parezia cronică a prestomacelor, meteorism ruminal recurent, indigestie vagală. De cele mai multe ori, formele cronice localizate doar la nivelul reţelei nu se manifestă clinic (44).

Complicaţiile reticulitei traumatice se manifestă specific în funcţie de organul afectat: pericardita traumatică (estomparea zgomotelor cardiace şi zgomotul de „clipocit”; bronhopneumonia (febră, tahipnee, zgomote specifice la ascultaţie etc). Bradicardia sugerează un sindrom vagal. Abcesul hepatic, în funcţie de localizare şi întindere poate determina insuficienţă hepatică ş.a.m.d.

Diagnosticul clinic  este uşor de stabilit în forma acută şi mai dificil în cea cronică. În forma acută diagnosticul este sugerat de  deprecierea stării generale asociată cu scăderea producţiei de lapte în condiţiile favorizante acestei afecţiuni (ex. sarcina avansată, postpartum etc.).  Aspectul animalului care sugerează o durere intensă alături de pozitivarea probelor pentru exacerbarea durerii orientează diagnosticul.

Examenele complementare.

Metalodectetoarele ar fi utile pentru diagnosticul metalelor, dar acestea nu pot face diferenţierea între corpii metalici inactivi (prezenţi frecvent în prestomace) şi cei activi (care au penetrat structurile reţelei). De aceea metoda nu mai este descrisă în literatura de specialitate.

Diagnosticul radiografic este de real folos, dar pentru aceasta este nevoie de utilizarea unor parametri roentgen mari cu scopul de a traversa structurile anatomice respective. Metoda ajută nu numai la diagnosticul reticulitei traumatice ci şi la detectarea complicaţiilor acesteia. Parametrii recomandaţi de Fubini Susan şi Thomas J. Divers sunt: 300 mA şi 125 KVp utilizându-se filme 400 ISO (156). S-au mai descris şi examene radiografice la care s-au folosit aparate portabile, animalul fiind poziţionat în decubit dorsal (428). În această ultimă situaţie autorii recomandă examenul radiografic doar în cazul reticulitei traumatice cronice, în forma acută, răsturnarea animalului determinând agravarea reticulitei traumatice. În poziţie patrupodală, examenul radiografic este util pentru diagnosticul complicaţiilor de la nivelul pulmonului (lobii diafragmatici) şi a pericarditei traumatice.

În ultimii ani s-a încercat utilizarea diagnosticului  ecografic, dar acesta este limitat doar la diagnosticul abceselor de la nivelul reţelei, mai ales în porţiunea ventrală (metalele sunt dificil de detectat ecografic)(57). Alături de abcese, metoda mai permite diagnosticul lichidelor cu fibrină localizate la nivelul abdomenului anterior.

La examenul hematologic se evidenţiază neutrofilie (> 4.000 celule/μl) (428) cu neutrofile imature, leucocitoză, şi lichid inflamator la puncţia abdomenului.

În forma cronică, proteinemia poate creşte de la 1,5 la 3 g/dl  asociată cu  creşterea concentraţiei de globuline.  S-a mai descris existenţa unei alcaloze severe (prin pierderea ionilor de clor şi hidrogen. La vacile cu deshidratare sau cu complicaţii pulmonare severe s-a descris prezenţa acidozei (metabolice, respectiv gazoase).

Diagnosticul diferenţial are în vedere:

A)          Reticuloperitonita acută localizată trebuie diferenţiată faţă de: indigestiile simple, acidoza ruminală acută, obstrucţia intestinală, volvulusul abomasului, pericardită, pleurita acută, ulcerul perforat al abomasului,  metrită septică postpartum, acetonemie, pielonefrită acută, hepatite.

B)          Peritonita acută generalizată trebuie diferenţiată faţă de toate afecţiunile care evoluează cu toxiemie, dezechilibre acidobazice, deshidratare şi şoc: acidoză acută, ocluzie intestinală acută, volvulusul abomasului, ulcerul perforat al abomasului, diferite cauze care pot determina peritonite generalizate.

C)          Reticuloperitonita cronică se diferenţiază faţă de indigestia vagală (stadiu incipient), abcesele hepatice, splenitele traumatice, pneumoniile şi pleureziile cronice, abcese peritoneale secundare unor injecţii intraperitoneale etc.

Evoluţia este acută sau cronică.

Prognosticul reticulitei simple este favorabil sau rezervat. Reticuloperitonita traumatică are însă prognostic rezervat sau grav în funcţie de localizarea corpului perforant şi de existenţa complicaţiilor.

Profilaxia este complexă şi are în vedere prevenirea contaminării furajelor cu corpi metalici. În acest sens se va evita balotarea cu sârmă, legarea lanţurilor cu sârme şi chiar prezenţa sârmelor lângă bovine. O atenţie deosebită constă în informarea personalului/proprietarilor pentru a evita contaminarea furajelor cu: sârme, cuie, agrafe ş.a.

Cu toate acestea un rol important în prevenirea reticuloperitonei îl au introducerea magneţilor remanenţi în reţea. Pentru ca aceştia să nu rămână în rumen şi să ajungă în reţea, se recomandă înfometarea animalelor cel puţin 12 ore, după care fie direct – manual (prin faringe) fie cu ajutorul unei sonde (aruncător de boluri) se introduce magnetul. Aceştia trebuie fie înlocuiţi (curăţaţi de metale) periodic (prin ruminotomie) fie recoltaţi la sacrificarea animalelor (44).

Tratamentul este conservativ sau chirurgical, în funcţie de gravitatea reticulitei (simple, traumatice cu sau fără complicaţii) şi de valoarea animalului.

Animalele cu reticulită simplă acută vor avea repaus şi vor fi plasate pe un pat înclinat (trenul posterior cu 30 cm mai jos decât trenul anterior). Sub raport dietetic se recomandă suspendarea alimentaţiei pentru 2 - 3 zile, după care se administrează fibroase în cantitate redusă, alături de alimente lichide sau semilichide, timp de 1 - 2 săptămâni (44).

Pentru prevenirea/tratamentul peritonitei se va aplica antibioterapie pe cale generală şi locală (intraperitoneal). Se vor administra 2 milioane U.I. de penicilină împreună cu 1 - 2 g. streptomicină totul diluat în ser fiziologic. Pe cale generală se vor administra săruri de calciu, rehidratare şi administrarea de clorură de potasiu (20 - 50 gr. clorură de potasiu oral de două ori/zi)(156).  Animalul va fi urmărit  timp de 48 - 72 de ore. Dacă va începe să mănânce iar producţia de lapte va reveni la normal, atunci prognosticul devine favorabil. În caz contrar se recomandă ruminotomia.

Intervenţia este contraindicată la animalele cu starea generală profund afectată.

Ruminotomia presupune laparatomie, urmată de controlul extern al rumenului şi reţelei pentru identificarea  locului de penetrare a corpului străin, a abceselor şi a aderenţelor consecutive peritonitei (bovinele dezvoltă în marea majoritate a cazurilor o peritonită fibrinoasă localizată).

Ulterior are loc ruminotomia cu prinderea buzelor plăgii la piele. Cu mâna se controlează rumenul şi reţeaua  pentru extragerea corpilor  străini inactivi (liberi).  Abcesul de la nivelul reţelei se drenează prin lumenul reticular, în acest sens, operatorul folosindu-se de un embriotom de deget.

Intervenţia este urmată de rehidratare, de antibioterapie şi de reînsămânţarea rumenului de la vaci sănătoase.