Deplasarea stângă a abomasului

Bolile  abomasului

Modificările topografice ale abomasului

În ultima parte a gestaţiei (ultimele săptămâni antepartum – primele 6 săptămâni postpartum), uterul gestant ocupă partea ventrală a abdomenului aflându-se poziţionat sub faţa ventrală a rumenului, acesta neatingând peretele ventral al  cavităţii abdominale. În această perioadă abomasul se află poziţionat în partea cranială abdominală spre stânga. În momentul parturiţiei, abomasul se află poziţionat într-o poziţie înaltă pe partea stângă  după expulsia fătului acesta coborând;  imediat după parturiţie abomasul fiind mult îndepărtat de linia mediană. Poziţia  abomasului se modifică în timpul zilei - ritm circadian, furajarea şi rumegarea putând  influenţa poziţia acestuia. Postpartum s-a mai detectat existenţa unei zone piriforme (zona fundică a abomasului) aflată  spre partea stângă a abdomenului, acest „buzunar” crescând mult în momentul distensiei abomazului. În această poziţie,  pătrunderea lichidului ruminal cu un pH şi o presiune osmotică modificată, determină o deplasare  extremă spre stânga a abomasului – deplasarea spre stânga a abomasului (LDA). Aceasta este una din explicaţiile creşterii incidenţei acestei modificări topografice în preajma  fătării.

Modificările topografice ale abomasului pot fi de trei tipuri: 1. Deplasarea stângă a abomasului; 2. Deplasarea dreaptă a abomasului; şi 3. Deplasarea dreaptă asociată cu volvulus.

Deplasarea stângă a abomasului

Cauzele deplasărilor abomasului sunt multiple, riscul mare fiind în ultimele 2 săptămâni antepartum şi  primele 2 - 4 săptămâni postpartum.

Etiologia exactă a deplasării abomasului este necunoscută, fiind incriminaţi mai mulţi factori:

1. Scăderea apetitului prepartum şi creşterea acestuia postpartum, la care se adaugă o hrănire inadecvată. Acest fapt determină (alături de alte afecţiuni care pot apare consecutiv fătării) o acumulare crescută de gaze la nivelul rumenului şi cheagului cu reducerea consecutivă a motilităţii acestora (333). În privinţa furajării, creşterea concentratelor înaintea fătării cu reducerea fibroaselor şi prezenţa fibroaselor crude (faza de lapte) sub 17% sunt factori importanţi în declanşarea bolii.

2. Stază gastrointestinală cauzată de boli metabolice sau infecţioase: hipocalcemia, cetoza, retenţii placentare, metrite, mastite, diverse indigestii. Aceste afecţiuni au o importanţă deosebită imediat postpartum, deoarece alături de staza gastrointetsinală cu sau fără endotexiemie, permite staza la nivelul cheagului cu acumulare de gaze.

3. Reducerea mişcării şi a  păşunatului,  respectiv hrănirea la grajd. În acest sens, Radostits Ot. şi col., 2007  demonstrează incidenţa crescută a deplasării stângi a abomasului în SUA şi Marea Britanie, unde vacile sunt crescute intensiv (fără păşunat) spre deosebire de Australia şi Noua Zeelandă unde animalele fiind crescute aproape tot timpul anului pe păşune, boala este necunoscută.

Cu toate că efectul mişcării asupra incidenţei deplasării cheagului nu a fost studiată s-a observat o incidenţă crescută a acestei afecţiuni în lunile de iarnă (ianuarie – martie), fapt ce vine să motiveze importanţa mişcării.

4. Predispoziţii genetice (117, 278). S-a observat o incidenţă crescută a deplasării cheagului la rasele: Holstein – Friză, Jersey şi Guermsey, precum şi o incidenţă mică la rasa Brună.

5. Fătări gemelare (120).

6. Studii recente prezintă o posibilă distonie neurovegetativă în interiorul pereţilor abomasului (creşterea  sintezei de oxid  nitric neuronal  şi scăderea sensibilităţii la acetilcolină). În plus, s-au  observat diferenţe între rase în ceea ce priveşte nivelul substanţelor neurotransmiţătoare şi a peptidelor intestinale vasoactive. Spre exemplu, la rasa Holstein, nivelul  substanţelor neurotransmiţătoare este semnificativ mai scăzut decât la alte rase (ex. German Fleckvieh), la care peptidele vasoactive intestinale sunt semnificativ crescute. Acest fapt  ar explica şi predispoziţiile de rasă la  declanşarea deplasărilor abomasului. (120).

7. Deplasarea abomasului are loc la vacile cu vârsta de peste 6 luni, la viţeii de 4 - 8 săptămâni fiind citate cazuri în care deplasarea abomasului a avut loc consecutiv ulcerelor perforate şi peritonitei (inclusiv cu perforări ale peretelui abdominal).

Patogeneză. Fiziologic abomasul ocupă porţiunea ventrală a abdomenului în dreptul liniei mediane, cu pilorul orientat spre partea dreaptă a corpului. În timpul sarcinii, uterul gestant împinge mult înainte rumenul, diminuându-i semnificativ capacitatea (cu cca. 1/3).  Consecutiv, abomasul este împins înainte şi uşor spre stânga, pilorul fiind orientat către dreapta. Imediat după fătare, uterul se retrage caudal către pelvis, permiţând ca abomasul să revină în poziţie normală.

În cazul deplasării stângi a abomasului, pilorul se află complet sub rumen către partea stângă a abdomenului. Umplerea relativ scăzută a rumenului la care se adaugă atonia abomasului permite deplasarea acestuia pe partea stângă a abdomenului. La aceasta se adaugă şi scăderea calcemiei din preajma fătării,  hipocalcemie care agravează atonia  abomasului.

Atonia abomasului alături de hrănirea exclusivă cu concentrate (sau furaje mărunţite) determină fermentarea conţinutului cheagului cu distensia gazoasă consecutivă, fapt ce agravează deplasarea spre stânga a abomasului (cheag). Iniţial se află pe partea stângă doar zona fundică şi marea curbură, urmată  şi de pilor şi duoden. De asemenea, într-un grad variabil, se pot deplasa spre stânga şi ficatul, omasul (foiosul) şi reţeua. Deplasarea omasului determină rupturi ale ligamentului de fixare (marele şi micul epipoon). În cazuri rare, deplasarea se rezolvă spontan, situaţie în care cheagul este numit drept  „flotant”. O altă situaţie constă din deplasarea cranială între reţea şi diafragm (333).

Deşi există atonie, secreţia acidului clorhidric persistă, dar acesta nu poate fi  pasat către duoden. În consecinţă apare o alcaloză metabolică moderată cu hipocloremie şi hipocalcemie. Consecutiv apare cetoza (cetoză secundară) care la vacile îngrăşate se poate complica şi cu sindromul ficatului gras. Nu există endotoxiemie secundară (341).

Tabloul clinic. Vacile cu deplasarea cheagului prezintă o scăderea semnificativă a apetitului pentru concentrate şi  reducerea de până la 30 - 50% a producţiei de lapte.  La anamneză proprietarii menţionează „nu mănâncă şi nu mai are lapte”.

Animalele prezintă abatere, iar fecalele sunt în cantităţi reduse  uneori  sub formă diareică (45, 274, 333). În plus, pacientul poate manifesta o colică uşoară.

Semnele generale sunt: deshidratare medie cu temperatura, pulsul şi frecvenţa respiratorie la limita inferioară a valorilor normale. Contracţiile ruminale sunt prezente dar cu intensitate moderată – slabă, de multe ori greu auzibil.

Durerea consecutivă peritonitei localizate (v. complicaţiile) poate determina o contracţie abdominală locală,  gemete şi cifozare animalului la palpaţia zonei. În cazul peritonitei apare febra.

La examinarea  abdomenului stâng se observă nivelarea flancului cu arcuirea  zonei din dreptul rebordului costal superior (în faţa golului flancului) – coastele 9 - 12. Acest fapt se observă mai bine la inspecţia dinapoi a animalului.

Percuţia combinată cu ascultaţia de-a lungul unei drepte ce uneşte cotul cu unghiul extern al iliumului, decelează un sunet timpanic cu timbru metalic, sub peretele costal,  onomatopeic fiind reprezentat de cuvântul „ping”.  Aria de proiecţie a zgomotului „ping” are o formă aproape eliptică orientată cranio-caudal şi ventro-dorsal  plasată între treimea mijlocie şi cea superioară a coastelor 9 - 12. În unele situaţii zona se poate alungi până la coastele 8 şi 13.

Aria cu rezonanţă timpanică care orientează diagnosticul

în deplasarea stângă a cheagului

Palpaţia profundă a abdomenului cu sucusiuni permite identificarea  unui spaţiu liber între peretele abdominal şi cel al rumenului. Asocierea acestui semn cu sonul ping la percuţie, permite stabilirea diagnosticului de deplasare stângă a abomasului.

La examenul transrectal se poate identifica un spaţiu între peretele abdominal stâng şi sacul dorsal al rumenului, acesta fiind deviat spre planul sagital al abdomenului.

Alte localizări ale cheagului în deplasările spre stânga pot fi: localizare caudală (sub golul flancului,  spre intrarea pelvisului); dorsal faţă de rumen, în cazul animalelor cu rumenul golit sau cu colaps ruminal;  pe partea stângă ventral; cranial şi dorsal faţă de reţea; între reţea şi diafragm. (117).

Diagnosticul poate fi confirmat în ultimul timp şi de examenul ecografic, acesta  vizualizând cheagul între peretele abdominal şi rumen; cu ingesta ventral şi  cantitate de gaze dorsal. Ocazional se pot vizualiza faldurile cheagului la nivelul ingestei (64).

Complicaţii: în unele cazuri pot avea loc ulceraţii la nivelul abomasului, cu perforare şi peritonită localizată. Alte complicaţii sunt: cetoza secundară cu sindromul ficatului gras; fibrilaţie atrială paroxistică, considerându-se a fi urmarea alcalozei metabolice. După remediarea chirurgicală, aritmia dispare (333).

Diagnosticul de laborator. Hemograma nu este modificată, doar dacă nu coexistă şi alte afecţiuni generale. Nivelul AST şi betahidroxibutiratul  sunt crescute: AST = 100 – 180 U/L şi beta- hidroxibutirat = 1000 – 16000 μmol/L. Creşterea lor în perioada următoare fătării sunt sugestive pentru diagnosticul deplasării cheagului.

Alte teste utile constă din determinările corpilor cetonici din lapte şi urină.

Diagnosticul clinic  caracteristic (sonul de „ping” pe aria de proiecţie)  alături de perioada apariţiei (în preajma fătării) orientează diagnosticul. Puncţia la nivelul  spaţiului intercostal 10 – 11 în treimea mijlocie, oferă un lichid acid (pH 2) fără protozoare (lichidul ruminal are un pH cuprins între 6 şi 7 şi prezintă protozoare). Datorită faptului că sunt situaţii în care abomasul nu prezintă lichid intracavitar, o puncţie albă nu exclude diagnosticul (333).

Pneumoperitoneul poate oferi zgomote timpanice, dar spre deosebire de deplasarea stângă, sonul este pe ambele părţi. În cazul, pneumoperitoneului localizat, zona de percuţie nu are aspect eliptic ci rectangular. În plus, pneumoperitoneul fiind urmarea unei peritonite cu germeni anaerobi, apare febra şi toxiemia (274).

Diagnosticul morfopatologic. La examenul necropsic se observă deshidratare, slăbire, dilataţia şi deplasarea cheagului, acesta din urmă fiind plin cu o cantitate mare de gaze şi lichide. În unele situaţii pot apărea aderenţe între abomasum şi  formaţiunile  adiacente, caz în care se poate depista şi ulceraţiile perforante.

Secundar se pot observa distrofii hepatice ca o complicaţie a deplasării cheagului, bineînţeles dacă nu s-a remediat chirurgical în timp util.

Diagnosticul diferenţial. Indigestia simplă este caracterizată prin semne vitale normale, inapetenţă – anorexie, schimbarea furajării în istoric, reducerea producţiei de lapte, umplerea relativă a rumenului cu reducerea frecvenţei şi a intensităţii contracţiilor, absenţa sonorităţii de tip „ping” pe zona caracteristică, şi revenirea spontană în decurs de 24 de ore.

Cetoza primară se manifestă prin inapetenţă, reducerea producţiei de lapte, cetonurie intensă, semnele vitale sunt normale,  rumenul este umplut, frecvenţa este redusă dar intensitatea contracţiilor este mare. Spre deosebire de deplasarea cheagului spre stânga, fecalele sunt  în cantitate normală, iar starea clinică răspunde la terapia cu glucoză şi propilenglicol în 12 – 24 ore.

Indigestia vagală (Hoflund) apare cu deformare abdominală specifică (lateral stânga şi dreapta ventral) şi se manifestă cu mult timp înaintea fătării. Deshidratarea este prezentă.

Reticuloperitonita traumatică se manifestă cu parezie ruminală, febră medie,  gemete la palparea profundă  în dreptul apendicelui xifoidian. În forma subacută sau cronică, gemetele şi durerea  pot lipsi, temperatura şi leucograma putând fi normale (spre deosebire de forma acută în care există neutrofilie). Aceste forme clinice care evoluează cu atonie ruminală pot crea confuzii cu deplasarea stângă a cheagului, cu toate că la percuţie, sonul nu este aşa de ascuţit-metalic ca în cazul „ping”-ului din deplasarea cheagului. În reticuloperitonita cronică  onomatopeic se poate asemăna cu „pungs” (333). Diferenţierea acestor două afecţiuni (reticuloperitonita cronic vs. Deplasarea stângă a cheagului) se poate face prin laparatomie exploratorie, ecografie sau laparoscopie.

Sindromul vacii grase, în momentul parturiţiei se manifestă prin condiţie corporală foarte bună, inapetenţă-anorexie, cetonurie,   parezia – atonia ruminoreticulară, dar nu apare semnul „ping” pe aria caracteristică (333).

Profilaxia constă din administrarea de fibroase intacte în ultima partea a gestaţiei şi perioada imediat următoare a fătării precum şi efectuarea mişcării zilnice. Totodată se tratează infecţiile specifice: metrite, retenţiile placentare, mamitele etc.

Profilactic se mai recomandă administrarea de capsule cu monensin pentru a se preveni acumularea în exces a  acizilor graşi volatili, monensinul având şi rolul de a preveni instalarea cetozei subclinice. Administrarea de monensin începe cu 3 săptămâni înaintea fătării (333).

Tratamentul este chirurgical şi fiind prezentat la chirurgie, vom spune doar că abomasul se va fixa atât  prin laparatomie în flancul stâng cât şi prin flancul drept. Fixarea abomasului în poziţie normală se face fie prin  omento – sau abomasopexie (83; 298). În ultimul timp a început  s-a descris şi la bovine abomasopexie, respectiv omentopexie prin tehnică laparoscopică (344).