Etiologia deplasării drepte a abomasului este necunoscută, incriminându-se
aceleaşi cauze ca şi în cazul deplasării stângi. Cauza majoră o constituie atonia abomasului, aceasta fiind urmată
de dilataţie şi deplasare. Deplasarea dreaptă poate fi urmată de volvusul
abomasului. Cauza atoniei abomasului o constituie distensia gazoasă consecutiv
furajării excesive cu cereale; acestea determină o acumulare excesivă de gaze
şi acizi graşi volatili.
Deplasarea dreaptă a abomasului poate
apărea în primele 3 - 6 săptămâni postpartum, fiind diagnosticată mai
ales în fermele de creştere intensivă (333). În ceea ce priveşte vârsta la care
se diagnostichează deplasarea abomasului spre dreapta, aceasta variază între 1
lună şi 6 ani, cu media la 10 luni în cazul raselor pentru carne şi începând de
la câteva săptămâni de viaţă la animalele
crecute pentru lapte.
În ceea ce privesc factorii ocazionali, sunt descrişi: consumul de pământ
sau nisip, asocierea cu indigestia
vagală (Hoflund); incidenţa volvusului
creşte cu vârsta, fiind maximă la vârsta de 4 - 7 ani. Vacile de lapte sunt
mult mai predispuse decât cele crescute pentru carne, 28 % dintre cazuri
apărând în primele 2 săptămâni postpartum şi 52 % în prima lună după naştere (333).
Direcţia deplasării abomasului depinde de timpul scurs de la fătare
deoarece, imediat după naştere, volumul rumenului fiind redus, abomasul se
deplasează spre stânga, pe sub rumen. Trecând timpul, cca. 1 lună, volumul
rumenului revine la normal, iar abomasul se deplasează normal spre dreapta.
Patogeneza. Iniţial apare atonia abomasului. În această fază, se acumulează
lichide şi gaze intracavitar, determinând treptat dilataţia viscerală. Această
a doua fază, de dilataţie, durează câteva zile
şi constă în acumularea continuă de acid clorhidric şi de clorură de sodiu şi potasiu intracavitar.
Drept urmare apare deshidratarea şi alcaloza metabolică. Aceste modificări
determină obstrucţie funcţională la
nivelul intestinului subţire cranial.
Concomitent apare o creştere a presiunii intracavitare, aceasta fiind cu
atât mai mare cu cât are loc şi torsiunea abomasului. Acidoza intracavitară,
creşterea presiunii şi compresiunile de la nivelul vascularizaţiei abomasului
(ischemie) determină leziuni la nivelul
mucoasei: ulcere şi perforaţii.
Deshidratarea consecutivă acumulării de lichide intracavitar (până la 35 de
litri la o vacă de 450 kg) este urmată de hemoconcentraţie şi dezechilibre
electrolitice şi acidobazice. În prima fază, fără complicaţii topografice,
perfuzarea de lichide, ameliorează starea generală – fază reversibilă. În cazurile complicate (deplasare şi
torsiune), deshidratarea devine gravă, hemoconcentraţia severă, acestea fiind
urmate şi de alcaloză metabolică.
Hipovolemia, compresiunea pe vena cavă caudală şi stimularea nervoasă
simpatică are drept rezultat inducerea tahicardiei. Tahicardia
alături de deshidratarea gravă constituie un prognostic grav în cazul tratamentului chirurgical. În formele severe
şi prelungite, alcaloza metabolică este urmată de acidoză metabolică,
instituindu-se astfel şocul. În unele cazuri, apare o acidurie paroxistică
(există alcaloză metabolică), urmată de o depleţie severă de potasiu şi
metaboliţi acizi.
Presiunea prelungită pe trunchiul vagului ventral precum şi compresiunea
asupra vasculaturii pot imprima un prognostic
sever chiar şi la animalele la care s-a efectuat tratamentul chirurgical,
indigestia vagală fiind un sindrom care urmează frecvent deplasării şi
torsiunii cheagului.
Alţi factori care pot determina deplasarea cheagului spre dreapta sunt exerciţiile violente şi transporturile
stresante.
Clinic, deplasarea dreaptă a cheagului evoluează în două faze: 1. Faza
dilataţiei şi deplasării spre dreapta; şi 2. Torsiunea cheagului.
Deplasarea cheagului spre dreapta poate apărea în primele săptămâni
postpartum, manifestându-se cu inapetenţă şi scăderea producţiei de lapte. În
cazul dilataţiei abomasului apare anorexia.
Fecalele sunt în cantitate redusă . Animalele sunt abătute şi
deshidratate cu toate că consumul de apă
este prezent. Mucoasele sunt în generale pale şi mate. Temperatura este în
limite normale, frecvenţa cardiacă poate varia de la normal până la tahicardie
(cca. 100/min), iar frecvenţa
respiratorie este în limite normale.
La examinarea rumenului se constată atonie şi un conţinut păstos (la
palpare). Distensia abomasului se poate percepe înapoia ultimei coaste şi sub
nivelul arcului costal – prin palparea profundă se constată existenţa unui
viscer în extensie. Efectuarea unor palpări cu sucusiuni în treimea mijlocie în
spatele rebordului costal (palparea combinându-se cu ascultaţia), poate releva un zgomot de „bălăceală”.
În cele mai multe cazuri, dilataţia continuă timp de 3 - 4 zile, acest fapt imprimând o dilataţie vizibilă la nivelul peretelui abdominal drept; la ETR
abomasul dilatat poate fi uşor palpat,
acesta umplând cadranul drept inferior al abdomenului. La palpaţia transrectală
a abomasului se percepe organul aflat sub tensiune şi plin de lichid.
Percuţia combinată cu ascultaţia la
nivelul treimii mijlocii a abdomenului
determină apariţia unui zgomot caracteristic de „ping”.
Locul
de proiecţia a abomasului în deplasarea
spre dreapta
După câteva zile de la debutul dilataţiei cheagului se remarcă o
înrăutăţire evidentă a stării generale alături de tahicardie (100 – 120/min) şi
tahipnee. Datorită durerii abdominale
animalul este cifozat şi îşi loveşte abdomenul de diverse obiecte. Deformarea abdominală dreaptă este evidentă pacientul
nepărăsind decubitul şi gemând. În acest stadiu examinarea transrectală este
foarte importantă; dacă în faza de dilataţie, abomasul poate fi examinat cu vârful
degetelor, în această fază cheagul dilatat şi torsionat se palpează în tot
cadranul drept inferior (la rasele mari, examenul transrectal este foarte
dificil, datorită lungimii abdomenului)(333). Puncţia abdomenului exprimă o
cantitate crescută de lichid hemoragic
cu pH-ul în jurul valorilor de 2 - 4.
Fecalele sunt uscate, în cantitate redusă, moi (a nu se confunda cu
diareea) şi de culoare închisă. Radostits Ot., 2007 precizează că animalele cu
deplasarea dreaptă a cheagului refuză să mai părăsească decubitul în primele 24
de ore de la apariţia volvulusului.
Şocul este urmat de moartea pacientului în decurs de 2 - 4 zile. Ruptura
abomasului determină moartea subită a
pacientului.
La examenul de laborator se constată: hemoconcentraţie, alcaloză,
hipocloremie şi hipokalemie.
Diagnosticul necropsic relevă abomasul dilatat, plin cu gaz şi lichide. În
cazul torsiunii cheagului pereţii sunt edemaţiaţi, hemoragici şi cu zone
necrotice.
Diagnosticul se bazează pe: 1. prezenţa sonului de ping la nivelul zonei
specifice (retrocostal, în treimea mijlocie); 2. datele oferite de examenul
transrectal; 3. anamneza şi semnele clinice (333).
Diagnosticul diferenţial se face faţă de traumatismele abomasului asociate
cu sindromul de indigestie vagală (Hoflund). Traumatismele abomasului se
caracterizează prin dilataţia acestuia cu împâstarea conţinutului (ETR). Spre
deosebire de deplasarea dreaptă a abomasului în acest caz, cheagul se află pe
podeaua cavităţii abdominale şi nu deplasat în sus. Sonul de ping nu este
prezent, iar laparatomia confirmă diagnosticul.
Ulceraţii subacute ale abomasului cu dilataţie moderată la vacile care au
fătat recent se manifestă oarecum identic cu deplasarea dreaptă a cheagului.
Prezenţa melenei orientează diagnosticul
către ulcerele abomasului, dar aceste ulcere pot constitui şi complicaţii
secundare ale deplasării drepte a abomasului.
Torsiunea cecumului evoluează cu
deformare abdominală dreaptă dar sonul timpanic la ascultaţie/palpaţie
orientează diagnosticul. La examenul transrectal, în cazul torsiunii cecale, se
remarcă prezenţa unei formaţiuni cilindrice (lungime de 60 – 80 cm şi diametrul
de 10 – 20 cm)), mobilă şi prezenţa fundului de sac cecal.
Hidropizia fetală evoluează cu deformare abdominală bilaterală, la nivelul
abdomenului inferior. La ETR se palpează uterul gestant.
A.
Hidropizia învelitorilor fetale; B. Dilataţia/Torsiunea pe dreapta a
abomasului;
C.
Pneumoperitoneu
Reticuloperitonita cronică sau subacută
seamănă cu dilataţia abomasului, dar în acest caz animalul este slăbit,
emaciat şi prezintă gemete la palpaţia profundă; fecalele sunt dure şi uscate.
Confirmarea se face prin laparatomie şi examinarea lichidului de puncţie.
Volvusul abomasului trebuie diferenţiat de obstrucţia intestinală şi de
peritonita acută difuză.
Obstrucţia intestinală are un debut brusc şi evoluează cu anorexie, durere
abdominală, fecale reduse cantitativ şi
hemoragice. Diagnosticul se stabileşte pe baza examenului transrectal.
Peritonita acută difuză este urmarea
peritonitei localizate şi este foarte greu de diferenţiat de volvusul
acut, mai ales în cazul animalelor care au născut recent. Peritonita acută
evoluează cu toxiemie severă, tahicardie, deshidratare, distensie abdominală,
gemete, abatere, decubit şi moartea care survine rapid. Puncţia abdominală
ajută diagnosticul.
Sonul de ping la nivelul peretelui abdominal drept nu este un semn patognomonic deplasării şi
dilataţiei drepte a abomasului:
1.
În
dilataţia şi deplasarea dreaptă a abomasului, sonul de ping se percepe la
nivelul joncţiunii condrocostale drepte, în dreptul coastei a XII. Rareori, în
această afecţiune, „ping” – ul se percepe în fosa paralombară dreaptă.
2.
În
cazul torsiunii abomasului, zona pe care se percepe sonul de ping devine mult
mai largă, întinzându-se atât cranial cât şi caudal faţă de coasta a XII-a.
Deseori, sonul de ping se poate percepe şi la nivelul întregii fose
paralombare. Ventral, zona poate fi circulară, dar în cazul acumulării de lichid
peritoneal, marginea ventrală devine orizontală.
3.
Dilataţia
cecumului se caracterizează prin prezenţa
sonului „ping” în fosa
paralombară, cranial ocupând unul sau două spaţii intercostale. Colonul
ascendent este şi el adesea implicat în torsiunea cecumului, faptul determinând
o mărire considerabilă a ariei de percuţie, până la nivelul spaţiului
intercostal XIII-XII.
4.
Obstrucţia
intestinală se manifestă cu zone multiple şi de dimensiuni mici manifestate
prin son de „ping”, dar intensitatea acestui son variază de la o zonă la alta.
5.
Dilataţia
colonului descendent şi a rectului se manifestă cu son de ping, dar zona de
percuţie este poziţionată la nivelul abdomenului caudal, sub zona proceselor
costale. Diagnosticul se completează prin examen transrectal.
6.
Penumoperitoneul
se manifestă prin son de ping pe o arie foarte mare dar nu numai la nivelul
peretelui abdominal drept ci şi la cel stâng.
Prognosticul este rezervat spre grav. În cazul scăderii temperaturii şi apariţia
tahicardiei, prognosticul devine grav.
Tratamentul. În cazul dilataţiei abomasului fără deplasarea acestuia, se
administrează borogluconat de calciu (25% - 500 ml intravenos), calciu
ameliorând contractilitatea musculaturii viscerale (în cazul de faţă). Vacilor
cu dilataţia abomasului li se administrează fân de bună calitate fără
concentrate pe o perioadă de 3 - 5 zile, animalele fiind monitorizate în tot
acest timp. În 2 - 3 zile, sonul de ping diminuează şi dispare, nefiind
necesară intervenţia chirurgicală.
În cazurile de gravitate medie, cu hemoconcentraţie şi alcaloză, se
recomandă administrarea de lichide şi electroliţi parenteral (KCl 108 gr.; NH4Cl
80 gr.; H2O 20 litri. Rata de administrare este de 20 de litri/4
ore/ 450 kg greutate corporală - intravenos ) şi oral (50 - 100 gr. clorură de
sodiu amestecat cu 50 gr. clorură de potasiu şi clorură de amoniu 50 - 100 gr.
Tratamentul oral cu clorură de potasiu (50 gr.) poate fi continuat zilnic până
în momentul când animalului îi revine pofta de mâncare (333). Buchanan M. şi
col., recomandă administrarea de scobutil şi algocalmin, obţinând
remedierea în 77% din cazuri. (dozele
pot fi: algocalmin (dipzrone, metamizol): 20mg/kg (50 mg/kg – 333.); scobutil
0,2 mg/kg. Atenţie ! În unele ţări, algocalminul face parte din medicamentele
interzise). Unii autori mai recomandă administrarea de cafea în apă încălzită,
în doză de 250 – 500 mg (Poenaru I., 1923; Divers Th.J. şi Peek S.F., 2008).
Alte încercări de remediere constau din rotirea animalului (ca în cazul
torsiunii uterine), în momentul rotirii în fiecare fază, animalul fiind ţinut
timp de 2 - 5 minute (117).
Eliminarea gazelor din abomasum (atonie, dilataţie şi tensiune gazoasă) se
realizează prin plasarea animalului în decubit dorsal şi puncţionarea
abdomenului cu un ac gros în punctul de maximă tensiune, între ombilic şi
xifoid (333). După puncţionare se începe reechilibrarea hidroelectrolitică apoi
se realizează laparatomia pentru diagnostic şi remediere. Laparatomia se face în flancul drept,
abomasopexia realizându-se la nivelul
zonei paramediane drepte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu